Blog Single

La sfârșitul anilor ’30, în Transilvania (inclusiv Crișana și Maramureș) locuiau aproximativ 200.000 de evrei. Ei erau vorbitori de maghiară și idiș. Această particularitate, dublată de apartenența la cultul mozaic, le-a consolidat statutul de „străini” în percepția publică. Deși cetățeni români ca efect al Tratatului asupra minorităților, semnat în cadrul Tratatului de la Versailles pe 9 decembrie 1919, și al Legii privind dobândirea naționalității (1924) neîncrederea față de evreii Transilvăneni era alimentată și de faptul că erau percepuți ca fiind sensibili la ideile revizionismului maghiar. Acest fapt oferă o explicație pentru ascensiunea unor figuri ale naționalismului radical (Octavian Goga) dar și pentru răbufniri periodice ale antisemismului violent în anii dintre cele două războaie mondiale.

Pe 30 august 1940, ca efect al celui de-al doilea arbitraj de la Viena, România pierde în favoarea Ungariei o treime din Transilvania, inclusiv Maramureș și o parte din Crișana, ceea ce reprezintă o suprafață de 43.492 km², cu aproximativ 2,5 milioane de locuitori. Dintre aceștia, 164052 erau evrei. Mai precis, Transilvania de Nord era formată din județele Sălaj, Bistrița-Năsăud, Ciuc și Someș, cea mai mare parte din județele Bihor, Trei Scaune, Mureș-Tuda și, nu în ultimul rând, părți din județul Cluj. La acestea se adăugau și județele Maramureș, Satu Mare și Ugocsa din provincia istorică Maramureș-Crișana. Ardealul de Nord va rămâne sub ocupație maghiară iar, în 1944, sub ocupație militară germană, până în 25 octombrie 1944 când provincia este redobândită  de România. Astfel, responsabilitatea pentru Holocaust în Transilvania de Nord aparține autorităților germane cu participarea celor maghiare (jandarmeria, poliția, serviciul civil).

Potrivit Raportului Wiesel, „ghetoizarea evreilor din nordul Transilvaniei, ca și din celelalte părți ale Ungariei, s-a făcut fără probleme, fără incidente cunoscute de rezistență, nici din partea evreilor, nici din partea creștinilor. Masele evreiești […] au plecat spre ghetouri resemnate față de o soartă neplăcută, dar pe care nu o presupuneau fatală” (pp. 268-269). În aceste condiții, operațiunea s-a încheiat în decurs de o săptămână. În ghetouri, condițiile erau foarte grele: malnutriție, aglomerare, condiții precare de igienă ceea ce a condus la numeroase probleme de sănătate. Mai mult, cei care asigurau paza  ghetourilor, jandarmi ori polițiști, manifestau un comportament extrem de violent, recurgând la tortură, bătăi, umiliri. Cele mai mari centre de ghetoizare au fost: Cluj (unde au fost concentrate între 12.000-18.000 de persoane); Dej unde au fost aduși evreii de pe Someș a cărui populație ghetoizată a ajuns până la 7.800 persoane; Șimleu Silvaniei unde au fost ghetoizați evreii din Sălaj (Crasna, Cehu Silvaniei, Jibou, Șimleu Silvaniei, Supuru de Jos, Tășnad și Zalău) și care cuprindea 8.500 de persoane în momentul de vârf.Condițiile necorespunzătoare de hrană și alimentare cu apă precum și violențele fizice au făcut ca evreii deportați de aici să fie, în procent mare,  selectați pentru gazare imediat ce au ajuns la Auschwitz .